YO9HH și o mică parte din colecția sa de cărți și muzică din apartamentul de pe strada Republicii din Ploiești.  2014

Autor: Andrei, YO9GAR

Prima parte a acestui articol o puteți la această adresă

        Pentru interconectarea amplificatorului și alimentatorului am folosit conectică industrială și cabluri de foarte bună calitate (cu izolație de teflon). În circuitul filamentului, am inserat rezistori de putere de mică valoare aleși pentru a asigura exact 6v la soclurile tuburilor. Pentru conectarea înaltei tensiuni, am decis să utilizăm cablu RG-8 și conectori tip UHF. Ampermetrul anodic a fost conectat între ramura negativă a alimentării și masă, și protejat cu diode rapide montate antiparalel. În ramura pozitivă am inserat un rezistor fuzibil de câțiva ohmi, care s-a dovedit extrem de util dintr-un motiv pe care nu puteam să-l prevedem. La prima punere sub tensiune a cablului RG-8 între alimentatorul de înaltă tensiune și amplificator, izolația unuia din cei doi conectori de pe cablu a cedat, ceea ce a dus la distrugerea instantanee a fuzibilului. Cu această ocazie am descoperit că izolația acelui conector nu era de fapt teflon.  Cablul a fost imediat reconstruit cu componente “originale” care nu au mai creat probleme.  Am acordat deasemeni atenție calibrării instrumentelor de panou.  La instalarea acestora, ne-am convins cu ajutorul unui multimetru industrial că valorile indicate corespund realității și am înlocuit șunturile acolo unde a fost necesar. Secvențierea pornirii sistemelor de alimentare este critică. Primele pornesc ventilația și filamentul, urmează negativarea grilei 1 și alimentarea anodică, în final pornește alimentatorul de ecran, în poziție standby (ecranele conectate la masă iar grilele de comandă comutate la tensiune negativă maximă, pentru blocarea tuburilor). La trecerea în emisie, tensiunea negativă pe grilele de comandă scade la valoarea aleasă pentru clasa de funcționare dorită, iar pe ecrane se aplică tensiunea de lucru (în cazul nostru de circa 350v).

Fig. 6. Panoul frontal al alimentatorului realizat de YO9HH și autor (YO9GAR). De sus în jos se văd: indicatorii curenților de grila 1, grila 2 și curent anodic, comutatorii de pornire, indicatorul tensiunii anodice, reglajul fin al negativării, și butonul de reset

Punerea în funcțiune și reglajul amplificatorului au luat mult timp și au necesitat eforturi serioase. Pentru orice set de tuburi instalat, este important reglajul inițial al circuitului de intrare pentru ca amplificatorul în contratimp să fie cât mai bine echilibrat. Deasemeni înainte de punerea în funcțiune am verificat și ajustat neutrodinarea (pentru care YO9HH a prevăzut doi “senzori“ de reacție negativă  între compartimentul de intrare și cel anodic, asigurând un cuplaj slab între anozii și grilele de control opuse, conform documentației W1SL).

Releul de emisie pe care l-am folosit, un Teledyne CS-47N, procurat cu mult timp înainte de “afară”, a necesitat precauțiuni speciale în utilizare. Întrucât acesta este un releu de transfer, în poziția de recepție intrarea amplificatorului este conectată direct la ieșirea acestuia, ceea ce poate duce la autooscilație. Pentru a preveni astfel de situații, este necesară secvențierea adecvată a funcționării releului. Este important ca alimentările să fie comutate pe poziția standby (grilele ecran la masă și grilele de comandă blocate cu tensiune negativă mare) înainte ca releul să comute pe recepție, deasemeni tensiunile de lucru nu sunt aplicate tuburilor decât după ce releul a trecut pe poziția emisie.

Una din primele lecții învățate la punerea în funcțiune a amplificatorului a fost aceea că tuburile din această familie sunt extraordinar de sensibile și în consecință  puterea necesară pentru excitația amplificatorului este foarte mică – de ordinul a 5 wați depinzând aproape exclusiv de pierderile din circuitul de intrare. Dacă aceasta e puterea maximă a excitatorului, nu vor fi probleme, însă pentru un transceiver ca TS-2000, cu puterea maximă mult mai mare în 144MHz, au fost necesare precauții. Sistemul de control automat al puterii transceiverului, deși este foarte rapid în comparație, de exemplu, cu sistemul de control automat al amplificării la recepție, inevitabil scapă câteva milisecunde de putere maximă înainte de a se echilibra și a ajunge la nivelul de putere pentru care a fost reglat. Aceasta duce la declanșarea imediată a circuitului de protecție al amplificatorului, care previne astfel depășirea parametrilor limită de funcționare. Soluția pentru a putea transmite în condițiile acestea este fie utilizarea unui transceiver sau transverter cu puterea maximă de ordinul a 10w, fie modificarea transceiverului existent, fie  – așa cum am optat noi – folosirea unor atenuatori de putere. Această soluție are desigur dezavantajul unui consum inutil de energie, dar oferă și avantajul unui reglaj mai fin al excitației, avantaj care în cursul reglajelor s-a dovedit important. Din fericire, am reușit să găsim rezistori de RF potriviți din care am construit atenuatori, pe care i-am montat pe radiatori în compartimentul de intrare. După această operațiune am putut să trecem la reglajele definitive pe sarcină artificială (de fapt, câțiva atenuatori coaxiali de putere cu valori între 1 și 30 db înseriați corespunzător pentru a distribui disipația, 50 db total, la capătul cărora măsuram puterea). Pentru măsurarea puterii, mai aveam la dispoziție și un wattmetru obișnuit de stație (un Daiwa cu conectori UHF care conform datelor de la producător era capabil de măsurători până la 1500 wați și 150MHz). Deși indicațiile acestuia coincideau foarte bine cu cele ale wattmetrului bolometric, am constatat că la puteri mari conectorii și cuplorul direcțional se încălzeau sensibil, și ca atare nu l-am mai folosit! Materialele folosite, după cum a remarcat atunci dl. Stăncescu, erau departe de calitatea necesară pentru această frecvență și putere.

O altă observație importantă pe care am făcut-o în cursul testelor preliminare a fost aceea că variabilul din circuitul de cuplaj cu antena este o piesă critică la amplificatoarele stil W1SL. Trebuie luat în calcul că la puterea nominală a amplificatorului, curentul de radiofrecvență care trece prin acest condensator este de peste 4 amperi, la o tensiune efectivă de peste 200 de volți (aceasta în condițiile în care adaptarea cu antena este optimă).  Un condensator cu aer de foarte bună calitate, dar (după cum s-a aflat în cursul testelor) subdimensionat din punctul de vedere al tensiunii de lucru a scos scântei. Din fericire, spațiul existent în cavitatea anodică ne-a permis să îl înlocuim cu un altul, supradimensionat ca tensiune de lucru și cu un mecanism foarte solid.

Un reglaj dificil în compartimentul anodic a fost ajustarea distanței dintre linia acordată anodică și linia de cuplaj cu antena pentru obținerea transferului maxim de putere între cele două circuite. În configurația inițială pe care am testat-o, cu linia de cuplaj relativ departe de linia anodică, puterea pe care am reușit să o extragem din circuit nu a depășit 350 de wați.  Soluția a fost repoziționarea cu precizie a liniei de cuplaj din aproape în aproape, schimbând izolatorii de teflon cu unii mai lungi, până în punctul în care nu s-a mai putut obține o creștere suplimentară de putere, iar maximul de încărcare al amplificatorului, corespunzător cu raportul optim de transformare a impedanței între circuitul anodic și sarcină, a putut fi retușat prin reglarea condensatorului variabil din circuitul de cuplaj.

În general, puterea care se poate obține dintr-un astfel de amplificator depinde foarte mult de calitatea alimentării anodice precum și de tuburile folosite. Și, exact după cum prevăzuse YO9HH, tuburile de calitate pot fi ”împinse” desigur cu precauțiuni, peste datele de catalog. Tuburile 4CX250B pe care le-am avut la dispoziție s-au comportat excelent, diferențele dintre ele fiind insesizabile.  La un reglaj corect, puterea maximă obținută cu tuburi 4CX250B și alimentatorul descris mai sus, în condiții de perfectă stabilitate, a fost puțin peste 800 wați, depinzând și de tensiunea disponibilă în rețea (în apartamentul lui YO9HH se puteau constata mici variații de la o oră la alta, în funcție de încărcarea rețelei locale, de la puțin peste 220 la puțin peste 230 de volți).  O supriză foarte plăcută ne-au oferit-o însă tuburile 4CX250R (cunoscute și sub nomenclatura 7580W), din care am avut la dispoziție doar o pereche.  Întrucât știam că nu sunt noi, și erau de la producători diferiți (Amperex și RCA) nu le-am instalat pentru testele inițiale, păstrându-le  pentru posibile experimente ulterioare. Dar după ce le-am instalat, am constatat că se comportau mai bine decât 4CX250B în sensul că prin reglajul corespunzător al excitației și al negativării puteam aduce puterea de input fără probleme spre 1300 de wați (650 de wați pe tub). Spre deosebire de 4CX250B, în aceste condiții nu se observau creșteri ale curenților de ecran, iar puterea livrată pe sarcină putea fi mărită până la 1kw în condiții de perfectă stabilitate, fără a se declanșa circuitele de protecție.  Câștigul de 1 db (diferența între 800 și 1000 de wați) nu ar fi fost foarte semnificativ pentru performanța stației în condiții reale de lucru, însă satisfacția oferită de atingerea unei cifre rotunde a fost absolut remarcabilă! Este de remarcat că la acest tip de amplificator, curenții de ecran în condiții de funcționare optimă sunt ușor negativi.  Tuburile 4CX250R, pe care dl. Stăncescu le-a declarat atunci “indestructibile”, au rămas de serviciu în amplificator.

Ar trebui spuse câteva cuvinte și despre instalația de răcire, care în timpul acestor teste a funcționat impecabil. YO9HH era înclinat să supradimensioneze astfel de instalații și ca atare am folosit un ventilator stil centrală termică de apartament, montat pe panoul spate al amplificatorului într-o mufă metalică de diametrul potrivit, cu un debit  cam de 3 ori mai mare față de cel indicat în fișa tehnică a tuburilor. Și asta nefiind suficient în opinia lui YO9HH, peste ecranul de ventilație prin care se evacua aerul din compartimentul superior, el a mai montat un ventilator silențios de computer, pentru mărirea diferenței de presiune dintre compartimente. M-am convins de utilitatea acestuia din urmă constatând că la pornirea lui, consumul și zgomotul ventilatorului mare scădeau ușor. Cu cele două ventilatoare în funcțiune debitul de aer total era enorm, însă zgomotul totuși suportabil – similar cu al unei centrale termice. Debitul de căldură în funcționare chiar pe perioade lungi (testat până la trei minute la putere maximă) și temperatura la anod erau surprinzător de reduse, ceea ce indica un randament mare al amplificatorului (desigur, în mare parte datorat construcției atente a compartimentului anodic, și materialelor de bună calitate).

Amplificatorul de recepție nu a putut fi instalat pe antenă, din motive care țineau de amplasamentul antenei (la colțul blocului, pe un pilon al cărui capăt de jos se sprijinea în balconul lui YO9HH)   și construcția pilonului. Soluția pe care am ales-o în schimb a fost instalarea unui cablu semirigid cu parametri superiori. Printre cablurile conectorizate, pe care reușisem să le procur de-a lungul anilor ca surplus de la echipamentele de telefonie celulară, am găsit unul nou “sigilat”, de lungimea potrivită, tip LDF, cu conectori N preinstalați, pentru care datele de catalog dădeau, la aproximativ 8 metri, circa 0,2 dB atenuare la frecvența de 144MHz și o putere maxim admisibilă de 3 kw. De comun acord am decis că în condițiile date compromisul era satisfăcător! Pentru instalarea cablului nou, a fost necesară o excursie pe acoperișul blocului, cu toate precauțiunile de rigoare, o operațiune dificilă pentru care am beneficiat de ajutorul dezinteresat pe care ni l-a oferit vărul meu (care dealtfel ne mai ajuta și cu lucrările de mecanică, și cu deplasările care mai erau necesare). Într-o primă etapă am demontat cablul existent – un vechi RG8 de proveniență RDG, de culoare gri. Spre marea mea surpriză, am constatat că antena cu 15 elemente, una dintre cele produse la Bacău, achiziționată de dl.Stăncescu în anii 90 și care funcționase ani buni și la Băicoi, avea deja montat din construcție un conector N de foarte bună calitate.  Faptul că nu a fost necesară modificarea antenei a simplificat foarte mult lucrarea, care s-a încheiat cu reajustarea precisă a distanțelor dintre elemenți conform documentației și verificarea frecvenței de rezonanță și raportului de unde staționare. Puteam în sfârșit să trecem la testele căii de recepție!

Preamplificatorul de recepție și instalația de comutare aferentă au necesitat și ele o cantitate semnificativă de eforturi, care au revenit exclusiv în sarcina lui YO9HH. El a folosit pentru montaj  un șasiu provenit de la un echipament militar sovietic, pentru care a construit un nou panou frontal. Pe acesta au fost montați conectorii de radiofrecvență și cei pentru semnalele de comutare a transceiverului și amplificatorului de emisie. Tot acolo a intrat automatica de secvențiere, cu 4 canale, pe care am construit-o cu comparatori și tranzistori de putere pentru acționarea releelor la 28 de volți, după o documentație a lui W6PQL, transformatoare pentru alimentarea preamplificatorilor și automaticii, și atenuatorii de recepție. Din fericire, de-a lungul anilor în colecția lui YO9HH se adunaseră nu doar relee coaxiale (Teledyne seria CS cu conectori N) ci și cabluri conectorizate, semirigide sau cu RG400, de diferite lungimi, și probabil mai multe kilograme de “fitinguri”diverse de RF- coturi, treceri de panou, adaptori. Aceasta a simplificat mult construcția blocului de preamplificare și comutare de recepție. Protejarea preamplificatorului nu este dificilă – trebuie doar atenție în proiectarea și execuția instalației de comutare. Pentru încercările inițiale am dispus de trei preamplificatoare: unul construit și reglat industrial, proveniență SUA, cu MGF1302, și două construite și reglate de YO9HH – tot pe bază de tranzistori cu galiu arsenic  (probabil, ATF10135). Realizarea acestora din urmă a avut loc cu ani înainte, și ar merita un articol separat! 

Cu ocazia testelor pe antenă a devenit clar că zgomotul local în frecvența de lucru era foarte ridicat și că cel mai probabil, o să fim în situația de a fi auziți și a nu putea auzi stația corespondentă. Ne-am convins, cu ajutorul miliwattmetrului bolometric conectat direct la antenă, și deasemeni experimentând cu generator de semnal și atenuatori în fața preamplificatorului, că nu era vorba de intermodulație în preamplificator (care ar fi suportat până la 12 dBm) sau în receptor. Problema era nivelul mare al zgomotului de fond, de bandă largă. A urmat un moment de ezitare. În QTH-ul de la Ploiești eram înconjurați de mii de apartamente, pline de aparatură care generează interferențe, surse de alimentare în comutație construite ieftin, fără minime elemente de deparazitare. La acestea se mai adăugau echipamente de infrastructură, în principal telefonie mobilă,  dar și alte rețele, ca de exemplu internet wireless, prezente aproape pe fiecare bloc, pe kilometri în jur, în orice direcție am fi îndreptat antena. Poziția înaltă pe acoperișul blocului devenea un dezavantaj din cauza deschiderii directe spre toate aceste surse de de RF. Desigur, nimeni nu se aștepta să fie liniște totală în 144MHz, în mijlocul unui oraș ca Ploieștiul. Însă nivelul zgomotului local era totuși defavorabil.  Am reconsiderat din nou lucrul din portabil, de pe dealul Țintea. Am luat în calcul posibilitatea lucrului în 432 și 1296MHz, unde situația ar fi fost ceva mai bună ca în 144. Concluzia la care am ajuns a fost aceeași – suntem limitați de logistică. Deși ne era clar că în condițiile date nu vom auzi decât, în cel mai bun caz, câteva stații puternice am decis, ca să citez o expresie favorită a lui YO9HH, să “mergem înainte!”

În etapa următoare am determinat perioadele optime de vizibilitate a Lunii precum și perioadele de propagare optimă, când Luna este la o distanță relativ mică de Pământ pe orbita sa, și în același timp departe de Soare și alte surse de zgomot din galaxie. Aici ne-au ajutat resursele disponibile pe internet – de exemplu, o pagină de informații astronomice care permite generarea de tabele cu orele de răsărit și apus ale lunii și azimuturile respective, pentru orice coordinate terestre. Deasemeni, am petrecut multe ore citind forumurile de specialitate, unde radioamatorii discută problemele lucrului în EME. În principiu, ferestrele de vizibilitate optimă pe azimutul accesibil din poziția noastră durau câteva zile în fiecare lună. În anumite perioade acestea coincideau cu apogeul lunii, cu atenuare pe cale semnificativ mai mare, sau cu maxime de zgomot de fond cosmic care ar fi făcut foarte dificilă realizarea de legături.Am alcătuit un calendar, ținând seama de toți acești factori și de programul meu de lucru.

Pentru orientarea în azimut, nu aveam la dispoziție decât posibilitatea de a roti manual pilonul în soclul acestuia cu ajutorul unei chei de dimensiuni mari. Țintirea se putea face foarte bine vizual, desigur ținând cont de faptul că pentru o singură antenă, caracteristica de radiație în plan orizontal nu este atât de directivă încât să fie necesară orientarea antenei cu precizie milimetrică! Pentru situațiile de lipsă de vizibilitate, ne-am construit un indicator pe care l-am atașat de pilon și l-am gradat cu ajutorul busolei și al tabelelor de azimut.

Pentru lucrul în modul JT65, semnalul de PTT era generat de computer. Prin intermediul secvențiatorului, semnalul comanda inițial izolarea preamplificatorului din lanțul de recepție, apoi introducerea amplificatorului de putere în lanțul de emisie, apoi urma comutarea surselor de alimentare ale emițătorului din poziția standby în poziția emisie, și doar în ultimă instanță comutarea transceiverului pe emisie. La trecerea pe recepție, stația se comuta în ordinea opusă: întâi se oprea excitația din transceiver, apoi grilele ecran ale tuburilor de emisie erau puse la masă și se aplica tensiunea de blocare pe grilele de comandă; în pasul trei, amplificatorul de putere era scos din lanț; și în final era inserat în lanț preamplificatorul de recepție. Viteza secvențiatorului a fost reglată în funcție de intervalul de comutare din fișele tehnice ale releelor folosite (de ordinul a 25 milisecunde, plus un interval de siguranță). Emisia și recepția sunt în mare măsură automatizate în acest mod de lucru. Operatorul trebuie doar să se acordeze pe frecvența de lucru și să inițieze apelul sau răspunsul la apel, și pașii următori dacă există răspuns de la stația corespondentă.  După recepționarea și selectarea indicativului corespondentului, fiecare pas ulterior se realizează prin acționarea unui singur buton pe interfața programului WSJT!

Testele și reglajele, și asamblarea configurației finale, cu toate cablurile și conectorii necesari, au mai durat ceva vreme. Dar prin ianuarie 2018 YO9HH a fost, în final, QRV EME în banda de 144 MHz. În ziua dinainte stabilită conform graficelor de propagare, ne-am întâlnit ca de obicei în apartamentul de la etajul 9. Vremea și vizibilitatea erau favorabile, nu era foarte frig și nici zăpadă – se putea ieși fără probleme în balcon, la pilonul antenei. Am orientat antena pe azimutul prezis de computer, iar YO9HH a acordat stația pe 144.128. Am sincronizat din nou ceasul computerului. În final, cu toate echipamentele pornite, așteptam doar să răsară luna, în direcția rafinăriei Teleajen. Condițiile de propagare ar fi trebuit să fie nu chiar ideale, dar destul de bune. Pentru un ultim test al echipamentului, am intrat în emisie cu câteva minute înainte de ora răsăritului de lună. Spre marea noastră surprindere, din difuzorul stației a venit imediat în răspuns un semnal audibil, cu fading foarte rapid și profund, evident nu de pe Lună, pe care totuși programul WSJT l-a decodat prompt! Nu îmi aduc aminte indicativul complet dar era vorba de o stație EME din UR, din regiunea Odessa (unde luna probabil răsărise deja), pe care desigur o recepționam direct, printr-o foarte slabă urmă de propagare troposferică și reflexii multiple. Ulterior dl.Stăncescu avea să remarce că dacă această stație era orientată spre lună, noi am recepționat-o din direcția diametral opusă celei spre care aceasta emitea. Și așa, am realizat o primă legătură terestră în modul JT65, și am primit și confirmarea că echipamentul era în stare de funcționare și destul de capabil! Cu ocazia aceasta ne-am mai convins și de faptul că programul WSJT raporta corect întârzierea semnalelor – un semnal venit de pe Lună ar fi avut o întârziere de peste 2 secunde, iar corespondentul nostru nu avea o întârziere măsurabilă, fiind la doar 500km. După ce luna a ajuns deasupra orizontului, ne-am convins încă o dată că antena este corect orientată și după o perioadă de ascultare, am intrat din nou în emisie, în intervalul alocat pentru direcția Vest-Est. Conform DX-spotului pentru EME, pe care YO9HH îl urmărea în paralel cu “cascada” analizorului spectral din WSJT, la ora aceea lucrau mai multe stații, dar noi nu reușeam să auzim nici una. În pauzele de emisie, eu mai făceam mici ajustări ale azimutului, urmărind vizual traiectoria Lunii. Luna se ridica încetul cu încetul deasupra orizontului,  și începeam să ne gândim deja cât timp mai rămânea până va ieși din caracteristica verticală a antenei, când în fereastra programului WSJT ne-a apărut indicativul RK3FG. Deși din difuzor nu se auzea decât zgomot, pe cascada din WSJT se putea vedea vag urma unui semnal, care părea că devine din ce în ce mai puternic. La un moment dat, ni s-a părut chiar că îl putem auzi slab în difuzor. Prima reacție a lui YO9HH a fost să verifice întârzierea semnalului -  era corectă! Urmând algoritmul bine cunoscut, a introdus indicativul în WSJT și în prima secundă a următorului minut, a intrat în emisie. Totul a mers “ceas”. Au urmat încă două schimburi, în care stațiile și-au confirmat una alteia recepția și au transmis 73. YO9HH realizase primul său QSO prin reflexie pe lună! Am continuat să ascultăm pe frecvență, ca și pe frecvențele apropiate care mai apăreau pe DX spot, dar fără a mai decoda vreo stație. Luna era deja la peste 15 grade elevație, când am hotărât să facem QRT și să revenim a doua zi, când condițiile ar fi trebuit să fie încă bune.

Este dificil de descris acum, la ani distanță, cum ne-am simțit atunci. Îmi aduc aminte că după închiderea stației, a urmat un moment de liniște, în care resimțeam mai mult oboseala acumulată după eforturile făcute de-a lungul anilor, decât satisfacția succesului. Acum, când nu se mai auzeau ventilatoarele emițătorului și zgomotul benzii în receptor, și nu mai erau lucrări urgente de făcut, puteam în sfârșit să luăm o scurtă pauză. Desigur, ne-am aprins câte o țigară. Primul lucru pe care l-am spus atunci a fost că totuși, am reușit reflexia pe lună de la prima încercare. Dl.Stăncescu mi-a răspuns că nu e de mirare și mi-a arătat pe ecranul computerului o fotografie, pe care tocmai o găsise căutând pe net după indicativul RK3FG. Ia uite ce antene are băiatul ăsta! Într-adevăr, RK3FG avea o instalație remarcabilă cu 4 antene sinfazate, amplasată, după cum se putea vedea din fotografie, într-o zonă izolată, la o margine de sat, departe de surse de zgomot, și probabil (am opinat eu) și un amplificator de putere foarte capabil! Așa mai merge! a răspuns dl.Stăncescu, și s-a apucat imediat să pregătească QSL-ul și plicul pentru colegul ale cărui eforturi și pricepere au făcut posibilă această primă, incredibilă pentru noi legătură – Anatoli Borisovici Țapkin, din regiunea Moscova. (I-a răspuns prompt – în câteva săptămâni dl.Stăncescu a primit un QSL direct, pe care l-a așezat la loc de cinste în vitrina bibliotecii din atelier).

A doua zi – dacă îmi aduc aminte bine  – am încercat să reluăm lucrul dar nu am apucat să pornim stația întrucât a cedat pe neașteptate modulul de soft start al alimentării anodice. Și așa au reînceput lucrările la alimentator.Până s-au încheiat, “fereastra” de propagare a trecut. Am mai așteptat o lună. Ferestrele de propagare mai cădeau uneori în cursul săptămânii, când eu, din cauza serviciului, nu puteam fi acolo să ajut cel puțin cu orientarea antenei. Și, de foarte multe ori, perioadele de lucru ale lui YO9HH se încheiau fără a fi recepționat vreo stație.Dar încetul cu încetul, cu răbdare și insistență, în log-ul stației s-au adăugat și alte contacte EME. Redau din memorie, fără a mai avea acces la loguri, câteva din stațiile pe care dl.Stăncescu le-a lucrat în 2018: RX1AS, RX8XR, UA3PTW, DK3WG. Nu îmi mai amintesc indicativele unei stații din Lituania și uneia din Italia care au fost lucrate când eu nu eram prezent, și nici numărul total de contacte și țări, care nu a fost mare. Germania și Italia sunt remarcabile prin faptul că Luna avea elevație destul de mare când au fost lucrate (evident, din cauza poziției la vest față de noi)  – au apărut spre sfârșitul perioadei în care luna se afla în caracteristica de radiație a antenei, când deja dl.Stăncescu nu mai spera la vreun contact dar continua lucrul din sentimentul datoriei! În toată această perioadă, zgomotul a creat probleme semnificative și a zădărnicit multe legături – imaginați-vă cum s-a simțit dl.Stăncescu când într-una din zilele mult așteptate de propagare optimă, chiar la răsăritul lunii,  după prima perioadă de emisie, a văzut pe cluster că este auzit de ZL4JW, dar nu a reușit să îl audă!  Într-o altă ocazie similară, a fost auzit în JA. Deasemeni, probabil multe legături care ar fi fost posibile cu stații din Europa occidentală nu au avut loc din cauza imposibilității de a orienta antena în elevație până la punctul în care Luna ar fi devenit vizibilă stațiilor din Vest.

Concluzia principală pe care am tras-o din experiența în EME a lui YO9HH a fost că principalul inamic al acestui tip de legături este zgomotul produs de instalațiile omniprezente în zonele locuite. O poziție de lucru undeva în mijlocul naturii, fără vizibilitate directă spre sursele de poluare cu radiofrecvență este o cerință esențială pentru succes în acest tip de legături. Această cerință mai trebuie pusă în balanță cu necesitatea accesului la internet pentru funcții precum sincronizarea ceasului (absolut necesară pentru JT65) și accesul la cluster (util dar nu esențial). Pentru o bună planificare, este foarte util de investigat în prealabil zona din care se va lucra. Un receptor sensibil, o antenă directivă portabilă și un preamplificator bine construit și reglat vor dezvălui imediat magnitudinea problemei – zgomotul va putea fi evaluat pe osciloscop sau chiar pe S-metru și se va putea face comparația între oraș și zone nelocuite. Pozițiile la mare altitudine, preferabile pentru legături terestre în UKW, pot fi un dezavantaj considerabil în EME pentru că deschid vizibilitatea spre surse de zgomot. Importantă este vizibilitatea spre lună! Pentru cei care au acces la mijloacele de transport și echipamentele necesare, lucrul din portabil va fi probabil preferabil lucrului dintr-o localitate, unde inevitabil vor exista surse de zgomot de bandă largă în imediata vecinătate. Desigur, este de dorit să avem o putere cât mai mare în antenă – aceasta ușurează mult sarcina corespondentului. Însă pentru un nivel mare de zgomot în frecvența de lucru nu există soluții. Pur și simplu, nu vom reuși să îl auzim pe corespondent.

Banda de 1296 MHz este posibil să devină – sau a devenit deja – preferabilă pentru acest tip de legături din locații citadine întrucât este afectată mai puțin de zgomot și sistemul de antene cu câștig mare este mult mai ușor de realizat. Mai dificilă însă este obținerea unei puteri suficiente de emisie la această frecvență. YO9HH era pasionat de această bandă, în care reușise cu ani în urmă câteva contacte foarte interesante pe propagare troposferică, și ar fi dorit să o abordeze și în EME. În ultimii ani, el avea în lucru un amplificator cu cavitate acordată, cu două triode coaxiale (2C39) și reușise să realizeze și o antenă “Loop Yagi” pentru acest proiect și un preamplificator cu PHEMT. Timpul, însă, nu a mai avut răbdare. Eu am plecat din nou la sfârșitul lui 2018 și nu l-am mai văzut pe YO9HH decât pentru o scurtă perioadă în vara lui 2019. Mai regret deasemeni că nu am făcut nici o încercare în 432MHz, unde YO9HH dispunea de un minim de echipament cu care am fi putut spera să lucrăm câteva stații puternice.

Ar mai fi foarte mult de scris despre experiența lucrului alături de YO9HH, care a contribuit la formarea mea pe tot parcursul celor 30 de ani în care l-am cunoscut. Un radioelectronist de școală veche, cu o solidă cunoaștere teoretică și practică a domeniului radiofrecvenței, dl. Stăncescu era în același timp o persoană cu o mare deschidere și curiozitate intelectuală, care asimilase în detaliu conținutul vastei biblioteci care îi ocupa mare parte din locuință, și continua să citească și să se informeze activ. Aria de interese era foarte largă: știință și tehnică, istorie și literatură, probleme contemporane. Până la sfârșitul vieții, a rămas dornic să împărtășească din cunoștințele pe care le avea și deasemeni să afle lucruri noi, De-a lungul anilor, în atelierul dumnealui de la Băicoi, și ulterior la Ploiești, am avut ocazia să asist sau să particip la conversații memorabile. În timpul lucrărilor de rutină la echipamentele radio, sau în pauzele pe care le mai luam, discutam nu doar despre radio dar și despre fizică, despre istoria tehnicii, a industriei electronice, a explorării spațiului. Alte subiecte favorite erau istoria modernă și recentă, conflictele mondiale, sau fenomenele economice și politice globale, pe care dl. Stăncescu le observa și le analiza atent, cu un remarcabil simț critic și istoric. Pasiunea pentru muzică era și ea o parte importantă din caracterul lui YO9HH. El deținea o colecție enormă de înregistrări, și era un mare pasionat și cunoscător al clasicilor, al marilor orchestre de estradă din anii 50-60, al muzicii americane și britanice a anilor 60-70, și al muzicii electronice. Audițiile de care am avut parte în atelierul său au lăsat o impresie care durează și acum.

În încheiere, ar mai fi de scris și despre cum, la peste 81 de ani, dl.Stăncescu a avut ambiția, motivația și forța să înceapă și să conducă la bun sfârșit un astfel de proiect, în condițiile în care sănătatea nu îi mai era deja de ceva vreme în parametri optimi! Pe toată durata etapei finale a proiectului, el a făcut față încercărilor fizice și mentale cu aplomb și s-a dedicat lucrărilor cu multă perseverență, punând pe plan secundar problemele de sănătate. Deviza pe care o repeta des în momentele dificile era “Nu există alt drum, decât înainte!” Proiectul Luna, căruia i-a dedicat ultimii ani din viață, a reprezentat pentru el mult mai mult decât o problemă tehnică. Pentru YO9HH, născut în 1935, ca dealtfel și pentru mulți alții din generația sa, atât din România cât și din alte țări și continente, pasiunea pentru radio era în bună parte legată de speranțele pe care le-a inspirat acestei generații intrarea omenirii în era spațială,  începând cu lansarea primului Sputnik în 1957. Transmiterea cu succes a unui semnal în spațiu  a însemnat pentru YO9HH o reîntâlnire cu aceste speranțe și cu atmosfera acelor ani, și o împlinire a pasiunii, pe care o avea încă de atunci, de a cunoaște și de a înțelege mai mult din universul și lumea în care trăim.